Tablouri
de Marin Sorescu

Toate muzeele se tem de mine,
Fiindca de câte ori stau o zi-ntreaga
În fata unui tablou,
A doua zi se anunta
Disparitia tabloului.

În fiecare noapte sunt prins furând
Într-o alta parte a lumii,
Dar mie nici nu-mi pasa
De gloantele ce-mi suiera pe la ureche,
Si de câinii lup care-mi cunosc acum
Mirosul urmelor
Mai bine decât îndragostitii
Parfumul iubitei.

Vorbesc tare cu pânzele ce-mi primejduiesc viata,
Le-agat de nori si de copaci
Si ma dau înapoi sa am perspectiva.
Cu maestrii italieni poti sa legi usor o conversatie.
Ce galagie de culori !
Si din cauza asta
Cu ei sunt foarte repede prins,
Vazut si auzit de la distanta,
Parca as duce-n brate papagali.

Cel mai greu se fura Rembrandt:
Întinzi mâna si dai de-ntuneric
Te-apuca groaza, oamenii lui nu au trupuri,
Ci numai ochi închisi în beciuri întunecoase.

Pânzele lui Van Gogh sunt nebune,
Se-nvârtesc si se dau peste cap,
Si trebuie sa tii bine de ele
Cu amândoua mâinile,
Ca sunt supte de-o forta din luna.

Nu stiu de ce Bruegel ma face sa plâng,
El nu era mai batrân decât mine,
Dar i s-a spus batrânul,
Fiindca pe toate le stia când a murit.

Si eu caut sa-nvat de la el,
Dar nu pot sa-mi tin lacrimile,
Care-mi curg pe ramele lui de aur
Când fug cu anotimpurile la subsuoara.

Cum va spuneam, în fiecare noapte
Fur câte un tablou
Cu o dexteritate de invidiat,
Drumul fiind însa foarte lung.

Sunt prins pâna la urma,
Si ajung acasa noaptea târziu,
Obosit si sfâsiat de câini,
Tinând în mâna o reproducere ieftina.