Prapastie
de Marin Sorescu

Dumnezeu e surd
Si trebuie sa-i spun ceva
Ii scriu pe-o foaie de hartie.
Asa se procedeaza
Cu toti surzii.

Dar mie nu-mi intelege scrisul
Si cand il vad cum se scarpina-n aureola
In fata unei conjunctii,
Ma gandesc ca mult mai usor ar fi
Sa i-o urlu-n ureche.

Asta si fac,
Dar Dumnezeu da din cap
Ca nu-ntelege
Si-mi face semne sa-i scriu pe-o hartie
Tot ce vreau sa-i spun.
Pe mine ma apuca disperarea,
Ies in strada si opresc calatorii,
Punandu-le-n fata hartia mea,
Scrisa cum am putut mai frumos si mai citet
Ca pentru ochii lui Dumnezeu.
Dar oamenii nu sunt surzi,
Ci numai grabiti,
Si dandu-mi cu mana hartia la o parte,
Ma roaga sa le spun totul repede
Prin viu grai.

Atunci ma pomenesc urland
Ca din fundul unei prapastii,
Asa cum urla Dumnezeu
Cand isi face rugaciunea.

Si de spaima c-am auzit si eu
Uit ce-am vrut sa le spun.